Evoluție

Paul MacLean, un neurolog american, a dezvoltat ȋn

anii ’50 unul dintre cele mai cunoscute modele de ȋnţelegere a structurii creierului – teoria celor trei creiere sau creierul triun. Astfel, modelul lui MacLean încearcă să descrie creierul mamiferelor ca pe o serie de descoperiri evolutive.

Din această perspectivă, creierul este în esență un creier reptilian la care s-au adăugat ulterior două secțiuni: sistemul limbic și neocortexul. Acest lucru a implicat un proces de evoluție de peste 250 de milioane de ani, de când mamiferele au apărut cu o descendență diferită. Apoi, dezvoltarea creierului a avut loc progresiv, integrând funcții din ce în ce mai complexe. Cele mai primitive funcții au continuat să fie procesate de aceleași structuri vechi. Conform acestei teorii, structura creierului reflectă fazele prin care a trecut; afirmă că adânc în creier este cea mai veche parte din punct de vedere filogenetic.

Creierul reptilian este localizat în trunchiul creierului, cel care se ocupă de funcțiile cele mai de bază. Acestea includ ritmurile vieții, bătăile inimii și respirația. Este alcătuit din trunchiul cerebral, ganglionii bazali, sistemul reticular și cerebelul. După cum s-a indicat deja, este preocupat de asigurarea supraviețuirii noastre, fiind primul filtru prin care procesăm informațiile. Creierul reptilian ne ține într-un mediu sigur și departe de pericol, deși tinde să fie oarecum rigid și repetitiv. Este sursa rezistenței la obținerea a ceea ce dorim, de aceea uneori frica ne împiedică să mergem înainte. Un exemplu al mecanismului creierului reptilian de a reacționa rapid la stimulii potențial periculoși din mediu este confruntarea cu un stimul precum un zgomot puternic; reacția noastră cea mai imediată este frica și paralizia.

Creierul limbic a apărut la primele mamifere şi ne permite să memorăm răspunsurile pentru a le folosi în situații viitoare. Este alcătuit din talamus, amigdala (emoțiile), hipotalamusul, bulbii olfactivi, regiunea septală și hipocampul (memoria). Acesta este un al doilea filtru și clasifică stimulii în funcție de ceea ce simţim (durere, fericire, extaz). Astfel, atunci când aceste emoții sunt experimentate, creierul limbic le va stoca în memorie și va
genera comportamente de abordare sau de luptă.

Creierul cognitiv-executiv sau neocortexul ne permite să procesăm in mod conştient informaţiile, fapt ce ne diferenţiază de restul mamiferelor. Aici sunt generate procesele intelectuale superioare, cum ar fi comportamentele sociale, empatia, inhibiția, planificarea, logica, imaginația sau procesarea experiențelor viitoare.

Astfel, informațiile care provin din mediu trec prin structuri care le procesează, asigurânduse că va fi luată cea mai bună decizie. Acest lucru se datorează faptului că un răspuns impulsiv și involuntar, tipic „creierului reptilian”, nu este întotdeauna cea mai bună opțiune.Prin urmare, o participare a cortexului și interacțiunea acestuia cu creierul reptilian, ne determină să ne comportăm și să gândim într-un mod mai flexibil.

Călărețul și elefantul

Când ne gândim la mintea noastră, ne gândim la acea parte care este conștientă; acea parte pe care o putem accesa prin limbajul interior, prin gândurile noastre. Mai există însă și o a doua parte, care este mai puțin accesibilă, dar care are un rol central pentru fiecare dintre noi. Unii le-au numit sisteme, alții euri, însă cel mai ușor mod de a înțelege cum este mintea noastră divizată este prin metafora Elefantului și Călărețului, propusă de Jonathan Haidt în cartea lui, „Ipoteza fericirii”.

Călărețul este eul conștient. E acea parte a minții noastre care este rațională, rezonabilă, care face diferența dintre bine și rău și alege (aproape) întotdeauna binele Este cea care ne dă senzația că suntem liberi să alegem, cea pe care o folosim pentru a rezolva probleme de matematică sau pentru a analiza situaţii. În creier, locul Călărețului este în
cortexul prefrontal.

Elefantul este acea parte a minții care include toate procesele automate, care pot să aibă loc în același timp și fără efort. Este cel care generează rapid și inconștient toate impresiile și senzațiile care stau la baza opiniilor și emoțiilor pe care noi (conștient) le recunoaștem, numim și uneori verbalizăm. E mai greu de localizat în creier, pentru că acoperă o gamă
mult mai largă de mecanisme. El sesizează că un obiect este mai îndepărtat decât altul, orientează brusc atenția în direcția unui zgomot şi conduce mașina când drumul este cunoscut sau pustiu.

Relația dintre Elefant și Călăreț nu explică doar de ce funcționează și când nu funcționează auto-controlul. Dinamica dintre cele două sisteme ale minții noastre explică și modul în care percepem lumea, modul în care luăm decizii și cum se formează emoțiile. Altfel spus, Călărețul controlează Elefantul doar în câteva situații foarte specifice. În primul rând, dacă Elefantul vrea foarte tare ceva anume, Călărețul devine irelevant. Când impulsul este suficient de puternic, Călărețul nici nu apucă să sesizeze ce s-a întâmplat.

În al doilea rând, sistemul automat poate să facă 10 lucruri simultan, fără efort ȋn t9imp ce călărețul are o capacitate foarte limitată. Sistemul conștient poate să lucreze pe un singur lucru o dată și pentru perioade foarte scurte de timp pentru că necesită foarte multă energie. Când Călărețul este obosit, stresat, grăbit, nemâncat sau cu prea multe pe cap, cedează. Elefantul este mult mai rezistent și mai eficient; nu necesită efort și va prelua controlul imediat ce Călărețul nu mai poate. Astfel, cele trei părţi din creierul nostru (creierul reptilian, sistemul limbic şi neocortexul) sunt ȋn teorie doua personaje: elefantul şi călăreţul. Călăreţul asigură parcurgerea corecta a drumului de catre elefant; ȋn cazul ȋn care călăreţul cade, elefantul continuă să se deplaseze, ȋnsă haotic, nemaifiind ghidat de călăreţ. Aşadar, colaborarea celor doua personaje este esenţiala pentru corpul uman.